Asta-i Romania mea(4)

www.primariasv.ro

Austria-1000 ani

Efes(Ephesus)-Turcia

Efes este un oraș antic (azi în ruină) pe coasta de vest a Asiei Mici, la sud de Izmir. A fost întemeiat în secolul XI î.C. de coloniști ionieni (greci), devenind în cursul timpului unul din cele mai dezvoltate centre religioase și comerciale. S-a aflat, rând pe rând, sub diferite ocupații străine. Templul zeiței Artemis din Efes, construit în secolul VI î.C., una din cele 7 minuni ale lumii antice, a fost incendiat în anul 356 î.C. de un cetățean din Efes cu numele de Herostrat, din dorința de a deveni celebru. Orașul a fost ocupat de romani în anul 133 d.C. devenind capitala provinciei romane Asia. A suferit pierderi însemnate la cutremurele de pământ din anii 358 și 365 d.C. În secolul VII d.C. Efesul a decăzut.

În Efes a activat o anumită perioadă apostolul Pavel, probabil și Ioan Evanghelistul. Conform unor legende, în imediata apropiere a orașului ar fi fost îngropată Maria, mama lui Iisus Hristos (în capela Panaghia Kapoulou), iar în interiorul orașului Luca Evanghelistul.

La Efes au avut loc 3 concilii (sinoade) bisericești: în 190 d.C. (conciliu convocat de Policrat pentru a fixa data sărbătoririi Paștelui), în 431 d.C. (sub împăratul Teodosiu al II-lea, la care s-a condamnat nestorianismul si s-a stabilit dogma întrupării lui Iisus Hristos) și în 449 d.C. (la care s-a susținut monofizitismul).

Aria arheologică actuală cuprinde vestigii importante din perioada elenistică și romană (agora, forum, odeon, biblioteca lui Celsus, stadion etc), precum și din epoca bizantină (ruine de biserici).

Asta-i Romania mea!(3)

Bine sfatuit la vreme de rastriste de catre Daniile din Voronet, Stefan cel Mare si Sfant hotaraste, drept multumire, inaltarea unei manastiri care sa fie loc sfant de rugaciune. Constructia s-a savarsit in trei luni si trei saptamani ale anului 1488. Incat de la inceput a fost binecuvantata de calugari cu aleasa viata duhovniceasca, in vremea Sf. Cuvios Daniil Sihastru fiind o adevarata lavra a isihaismului romanesc.

Viata monahala s-a intrerupt in anul 1785 dupa anexarea Bucovinei la imperiul Habsburgic si s-a reluat la 1 aprilie 1991, de data aceasta cu obste de calugarite sub staretia Stavroforiei Irina Pantescu. Tanara obste se straduieste sa imbine armonios rugaciunea cu munca in gospodarie, in camp, in atelierul de pictura si indrumarea vizitatorilor.

Mănăstirea Suceviţa este o mănăstire din România, situată la 18 km de Rădăuţi (judeţul Suceava). Tradiţia aşează pe valea râului Suceviţa, între dealuri, o biserică din lemn şi o schivnicie de pe la începutul veacului al XVI-lea.

Legenda spune că, mai târziu, pentru răscumpărarea a cine ştie căror păcate, o femeie a adus cu carul ei tras de bivoli, timp de treizeci de ani, piatra necesară actualei construcţii. Documentar, mănăstirea este atestată la 1582, în vremea domnitorului Petru Şchiopul.

Monumentul este în realitate ctitorie comună a familiilor Movileştilor (mari boieri, cărturari şi chiar domnitori ai Moldovei şi Ţării Româneşti, sec. XVI-XVII). Construit în stilul arhitecturii moldoveneşti - îmbinare de elemente de artă bizantină şi gotică, la care se adaugă elemente de arhitectură ale vechilor biserici de lemn din Moldova, edificiul, de mari proporţii, păstrează planul trilobat şi stilul statornicit în epoca lui Ştefan cel Mare, cu pridvorul închis. Notă aparte fac celelalte două mici pridvoare deschise (stâlpi legaţi prin arcuri în acoladă) plasaţi mai târziu pe laturile de sud şi de nord; prin excelenţă "munteneşti", ele constituie un evident ecou al arhitecturii din Ţara Românească. Se menţin firidele absidelor, chenarele gotice din piatră şi ocniţele numai la turlă, inclusiv pe baza ei stelată. Incinta este un patrulater (100x104 m) de ziduri înalte (6 m) şi groase (3 m) prevăzute cu contraforturi, metereze, drum de strajă, patru turnuri de colţ şi unul cu paraclis peste gangul intrării (stema Moldovei); se mai află încăperi ale vechii case domneşti şi beciuri.

Mănăstirea Suceviţa

Arhitectura: Forma initiala mai poate fi vazuta in tabloul votiv: asezata pe un soclu de piatra, cu turla inaltata pe o baza patrata pentru a-i accentua zveltetea, elanul catre inaltime. Exonarthexul i-a fost adaugat in 1547 la initiativa mitropolitului Grigorie Rosca, considerat al doilea ctitor al bisericii.

Asa cum se infatiseaza astazi, Voronetul reprezinta unul dintre primele monumente moldovenesti creatoare de stil propriu, sinteza originala de elemente bizantine (plan treflat cu turla pe naos), gotice (tendinta de elansare a edificiului, arcurile frante la chenarele usilor si ferestrelor, prezenta contraforturilor) si strict autohtone (turla pe patru arcuri si baza stelata, ocnite sub cornisa, arcade oarbe la abside, friza si discuri smaltuite).

'Pictura interioara: Naosul si altarul pastreaza ansamblul iconografic din vremea lui Stefan cel Mare: bine adaptat spatiului, armonios, cu personaje impunatoare, oranduire scenica mai putin obisnuita in Moldova (Patimile lui Iisus, in naos), compozitii neintrecute prin sobrietate, vigoarea gesturilor si formelor (Intrarea in Ierusalim, Rugaciunea de pe Muntele Maslinilor, in conca), elemente ce vadesc apropierea de mediul real, patetic uman (Coborarea de pe cruce, Sfantul Teodor, tabloul votiv). '

Pictura pronaosului, ulterioara, alterneaza ornamente si figuri ce vor sa faca parca legatura cu exteriorul, trecand totusi prin pridvor unde Calendarul bisericii dar mai ales Sfantul Ilie se bucura de o prospetime stangace cu o nota de umor anuntatoare cumva a icoanelor pe sticla transilvanene (sec. XVIII-XIX). Pictura exterioara: se datoreaza aceluiasi Grigore Rosca, eruditul teolog care a urmarit personal realizarea operei calugarilor-zugravi anonimi.

Rezultatul a fost exceptional: Judecata de Apoi ocupa tot peretele de apus intr-o uriasa compozitie pe cinci registre, unica in arta orientului crestin; specialistii o considera prin amploare, stiinta efectului decorativ si stralucirea policromiei, superiora compozitiilor de la Athos si celor de la Camposato (Pisa), demna de a fi alaturata Capelei Sixtine din Roma, mozaicurilor geamiei Khrie (Istambul), imaginilor de la San Marco (Venetia), din Siena, Assisi, Orvieto. Originalitatea artistului consta in curajul sau de a introduce in scena instrumente muzicale moldovenesti (bucium, cobza), peisaj local, stergare, vesminte populare - totul pe un fond albastru ce a nascut in sintagma 'albastru de Voronet' egala verdelui Veronese si rosului Titzian.

Peretele de sud este ocupat de Arborele lui Ieseu si filozofi antici, portrete socotite capodopere. Langa intrare sunt chipurile fauritorilor istoriei manastirii: Sf. Daniil Sihastrul si mitropolitul Grigorie Rosca. Pe abside, conform regulei impamantenite, Cinul aduna zeci de figuri intr-un adevarat alai. Pe cat a mai ramas din peretele nordic nespalat de ploi, Adam ara, Eva toarce lana (Facerea lumii), in vreme ce Zapisul lui Adam si Vamile Vazduhului inseamna de fapt legende folclorice. Jilturile si o parte din strane apartin secolului al XVI-lea. Daruite de Stefan cel Mare si trase cu mestesug, doua clopotnite evoca numele marelui voievod...

Arhitectura îmbină elemente de artă bizantină şi gotică, la care se adaugă elemente de arhitectură ale vechilor biserici din lemn din Moldova. Pictura murală interioară şi exterioară este de o mare valoare artistică, fiind o amplă naraţiune biblică din Vechiul şi Noul Testament.

Biserica Învierii de la Mănăstirea Suceviţa a fost inclusă în siturile care fac parte din Patrimoniul Mondial UNESCO care sunt protejate.

Asta-i Romania mea!(2)

Este o staţiune situată în Carpaţilor Orientali, în cadrul cărora se situează în Grupa Centrală (Moldotransilvănieni); fiind înconjurată de către Munţii Ceahlău (în Nord) şi de către Munţii Hăşmaşu Mare (în Sud).

Staţiunea şi-a luat numele după lacul de aici Lacul Roşu, un lac de baraj natural, aflat lângă Cheile Bicazului. Lacul aflat la o altitudine de 983 m, într-o mică depresiune montană are o climă plăcută; subalpină. Media anuală a orelor de strălucire solară este cuprinsă între 1700-1900. Temperatura medie anuală este de 8°C. Media cea mai scăzută de temperatură este de -7/-4°C, iar cea mai ridicată de 14-18°C. Temperatura apei vara poate atinge 22°C, primăvara, toamna 6-10°C. Iarna, lacul este acoperit de un strat de gheaţă gros de 60-70 cm. Vânturile sunt moderate.

Asta-i Romania mea!(1)

Undeva lângă Sighişoara se găsea cetatea dacică Sandava, iar mai târziu o fortificaţie puternic întărită la Podmoale constituia Castrum Stenarum (sau Capistenarum) unde au fost descoperite cărămizi cu ştampila Legiunii a XIII-a Gemina, 26 de monede romane emise între 108- 248, opaiţe romane, inele de aur cu filigran etc.

Localitatea a fost întemeiată de colonişti germani (de fapt franconi din regiunea Rinului de nord), care fuseseră invitaţi să se aşeze în Transilvania de către regele Ungariei Geza al II-lea pentru a apăra graniţele de est. În această periodă istorică oamenii de etnie germană au fost denumţi saxoni, dar coloniştii germani adevăraţi, cunoscuţi ca "saşii din Transilvania", nu au nici o legătură cu saxonii din nord-estul sau sud-estul Germaniei. Aceşti colonişti primesc în folosinţă fundus regius (pământ crăiesc) şi se bucură de drepturi şi privilegii deosebite.

Cronicarul sighişorean Georg Krauss (sau Georgius Krauss, sau Georg Kraus) (1607-1679) menţionează că în anul 1191 locul unde acum se află Sighişoara era locuit^[4], dar prima atestare documentară a aşezării este din anul 1280 sub numele de Castrum Sex. În anul 1298 este menţionată denumirea germană Schespurch (mai târziu "Schäßburg"). Localitatea este menţionată în anul 1367 ca "civitas" (oraş). Numele românesc al oraşului este atestat în scris din anul 1435. Forma "Sighişoara" a pătruns în română pe filieră maghiară, fiind o adaptare a numelui "Segesvár" ("cetatea Segheş").

În decursul anilor cetatea Sighişoara nu a fost scutită de vicisitudini, prima fiind marea năvălire tătară din 1241, pe când cetatea încă nu era fortificată. Construcţia zidului cetăţii, care are o lungime de 950 m, a început în 1350. Înălţimea iniţială a fost de 4 m, dar în sec. 15 a fost înălţat cu încă 3-4 m. A avut 14 turnuri (care aparţineau fiecare câte unei bresle) şi 4 bastioane. Actualmente (2009) mai există 9 turnuri şi trei bastioane.

Între anii 1431 şi 1435 Vlad al II-lea Dracul a stat la Sighişoara, aşteptând momentul prielnic de a urca pe tronul Ţării Româneşti. Totodată stăpânea aceste regiuni în numele lui Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei. Se pare că în această perioadă (în 1431) s-a născut la Sighişoara Vlad Ţepeş.

În anul 1514, când războiul ţărănesc a lui Gheorghe Doja se răspândeşte în aproape întreaga Transilvanie, ţăranii din jurul Sighişoarei se strâng în jurul unui anumit Ioan Secuiul (nume românizat) (conform unor surse ar fi fost chiar fratele lui Gheorghe Doja) şi îl omoară pe primarul Anton Polner şi pe soţia acestuia.^[

Sighişoara în Harta Iosefină a Transilvaniei, 1769-1773

În anul 1601 cetatea este atacată şi prădată de trupele conduse de generalul Basta, dar oamenii scapă cu viaţă din cauza plăţii unei răscumpărări de 50.000 de florini, "bani împrumutaţi", cum menţionează cronicarul Krauss.

În anul 1603 2.000 de locuitori mor din cauza ciumei, iar în 1709 numărul victimelor este de 4.000.^[6]

Între 1703-1711 are loc mişcarea anti-habsburgică din Ungaria şi Transilvania. Curuţii (anti-habsburgicii) - conduşi în regiunea Târnavelor de Vasile Neagu şi Bucur Câmpeanu - au atacat cetatea Sighişoara care era văzută ca fiind de partea lobonţilor (apărătorii imperiului habsburgic). După lupte grele, curuţii îşi dau seama că nu pot ocupa cetatea, şi se retrag.

Prin bătălia între trupele ţariste intervenţioniste şi armata revoluţionară ungară de pe câmpia dintre Sighişoara şi Albeşti din 19/31 iulie 1849, Sighişoara a intrat în istoria luptelor revoluţionare din sec. al XIX-lea. În această bătălie a murit, printre alţii, poetul maghiar Sándor Petőfi.

În perioada interbelică a fost reşedinţa judeţului Târnava Mare.